SavagebyBeauty

La Madrid a zis nu. Două zile mai târziu, piața îl aplauda.

Pe 8 și 9 iulie 1997, la summitul NATO, au fost invitate Polonia, Ungaria și Cehia. Franța a cerut și România, și Slovenia. Jacques Chirac a jucat dur. Majoritatea aliaților au susținut formula. Președintele american Bill Clinton s-a opus. Costul ridicării standardelor militare ale noilor membri, estimat până la 10 miliarde de dolari, risca să blocheze tratatul în Senatul republican. O garanție fermă că România va fi chemată peste doi ani a fost diluată. A rămas o politică de ușă deschisă. Madeleine Albright i-a cerut lui Emil Constantinescu un mesaj public: România să nu insiste pe primul val, dacă asta sparge consensul. Constantinescu l-a dat. Clinton îl invitase la Casa Albă imediat după Madrid. Președintele român a refuzat. A zis că o vizită acolo, după un nu american, ar arăta a avantaj personal. I-a propus lui Clinton să vină el la București.

A venit pe 11 iulie 1997, din Polonia. Prima vizită a unui președinte american în România după 22 de ani. Ultimul fusese Gerald Ford, în 1975, la Ceaușescu. Ora 17.25, Piața Universității. Zeci de mii de oameni. Mulțimea a fost estimată mai mare decât cea de la Varșovia, unde Clinton tocmai salutase Polonia ca viitor membru NATO. Scandau NATO. Scandau Clinton. În spatele scenei erau crucile de piatră ale celor uciși în decembrie 1989. Clinton a înclinat capul spre ele. A vorbit de pe locul unde oamenii muriseră pentru libertate, la două zile după ce Statele Unite blocaseră România la ușa Alianței. Constantinescu era președinte de șapte luni. Reformele economice abia începuseră. Echipa americană propusese, potrivit ambasadorului Alfred Moses, chioșcuri McDonald’s și Cola ca să umple piața. Partea română a refuzat. Piața era loc de morți, nu de concert.

A recunoscut ce voiau să audă și ce nu. Știu că România ar fi vrut să fie printre primele democrații noi din Europa care intră în NATO, a zis. Și eu vreau asta, pentru Europa, pentru America și pentru voi. Continuați pe această direcție și România va trece pragul. Apoi, din piața libertății: ușa NATO este deschisă. Va rămâne deschisă. Și vă vom ajuta să treceți prin ea. NATO a promis o reexaminare în 1999. România este unul dintre cei mai puternici candidați. Dacă păstrați direcția și iubirea de libertate pe care o vedem aici, nu va exista un candidat mai puternic. Păstrați direcția. Păstrați direcția. Viitorul este al vostru.

În același discurs a anunțat altceva. Eu și președintele vostru am căzut de acord să elaborăm un parteneriat strategic între națiunile noastre. Un parteneriat important pentru America, pentru că România este importantă pentru America. Prin sine. Și ca model în această parte grea a lumii. România poate arăta popoarelor din regiune că există o cale mai bună decât conflictul, diviziunea și represiunea. Este calea cooperării, libertății și păcii. În aprilie, la Washington, ministrul de Externe Adrian Severin spusese americanilor că România vrea să intre în NATO ca partener strategic al SUA, nu să devină partener al SUA pentru că e în NATO. Acum formula era rostită în piață. Mulțimea a strigat în continuare numele omului care tocmai o ținuse afară. Washington Post a titrat a doua zi că românii l-au ovaționat pe Clinton deși nu i-a primit în NATO. În octombrie, Marc Grossman a venit la București să pună parteneriatul pe șine.

Reexaminarea din 1999 nu a adus invitația. În același an, Parlamentul a votat, cu peste 90 la sută, dreptul de survol pentru avioanele americane în războiul din Kosovo. În declarația finală de la Madrid, România primise un paragraf separat. Recunoscută ca eligibilă. Lăsată pentru valul următor. Valul următor a întârziat. Invitația a venit la Praga, în 2002. Aderarea, pe 29 martie 2004. Între Madrid și Praga au trecut cinci ani. Între nu-ul din Spania și aplauzele din Piața Universității au trecut două zile. Clinton a închis ușa la summit. A venit să spună, pe crucile din 1989, că ușa rămâne deschisă.

Doi domnitori români și-au părăsit tronurile din cauza unui război care nu era al lor. În toamna lui 1853, Grigore Alexandru Ghica al Moldovei și Barbu Știrbei al Țării Românești au plecat spre Viena după ce armata rusă ocupase Principatele. Țarul Nicolae I nu declarase război românilor: folosise Moldova și Țara Românească drept „garanție” în conflictul său cu Imperiul Otoman. Generalul Gorceakov promisese că ocupația va fi scurtă și că Rusia îi va suporta cheltuielile. În realitate, populația a ajuns să furnizeze hrană, transport și alte resurse armatei. Cele două țări deveniseră din nou monedă de schimb între imperii.

Criza pornise din disputa ruso-otomană asupra influenței în Imperiul Otoman și a protecției creștinilor ortodocși. Trupele ruse au trecut Prutul în vara lui 1853. În octombrie, după ce ultimatumul adresat Rusiei a fost respins, sultanul a declarat război. Armata otomană a trecut Dunărea și a luptat cu rușii la Oltenița și în alte puncte ale frontului. Aici trebuie corectată o imagine prea simplă: otomanii nu au „ocupat” succesiv ambele Principate în același fel în care o făcuseră rușii. Au intrat militar în special în sudul Țării Românești, iar în vara lui 1854 au preluat temporar unele poziții după retragerea rusă. Adevărata înlocuire a unei ocupații cu alta a venit însă dinspre Austria.

Viena nu intrase oficial în război împotriva Rusiei, dar concentrarea trupelor austriece la frontieră și presiunea diplomatică au făcut poziția rusă din Principate tot mai greu de menținut. În vara lui 1854, rușii s-au retras. Austriecii au intrat în Moldova și Țara Românească în baza unei convenții cu Poarta și au rămas acolo chiar și după încheierea războiului, până în 1857. Ghica și Știrbei s-au întors pe tronurile lor în toamna lui 1854. Se schimbaseră uniformele de pe străzi, nu și realitatea esențială: destinul celor două țări continua să fie decis de armate și cabinete străine.

Și tocmai aici războiul a produs consecința neașteptată. Rusia, care intrase în Principate pentru a-și apăra influența, a ieșit din conflict cu acea influență sever redusă. La 30 martie 1856, Tratatul de la Paris a desființat protectoratul exclusiv rusesc și a pus Moldova și Țara Românească sub garanția colectivă a Marilor Puteri. Textul interzicea oricărei puteri o „protecție exclusivă” și un drept separat de intervenție în treburile interne. Rusia a cedat Moldovei și o parte din sudul Basarabiei, pierzând accesul direct la gurile Dunării. Dar articolul cu cele mai mari consecințe pentru viitor nu trasa o frontieră. Tratatul cerea convocarea unor Divanuri ad-hoc care să exprime dorințele locuitorilor asupra organizării viitoare.

Unirea nu fusese inventată la Paris. Unioniștii români o cereau de ani buni, iar revoluționarii de la 1848 o transformaseră deja într-un proiect politic. Războiul le-a oferit însă ceva ce nu avuseseră: o breșă în sistemul internațional care ținuse Principatele între Poartă și protectoratul rus. Grigore Alexandru Ghica, domnitorul obligat să plece din țară în 1853, trimisese deja un memoriu Conferinței de la Viena în septembrie 1854 și un altul Congresului de la Paris, în februarie 1856, susținând cauza națională. Acum, pentru prima dată, voința locuitorilor trebuia măcar consultată oficial de Europa.

Marile Puteri nu au oferit pur și simplu Unirea. Austria și Imperiul Otoman i se opuneau, Marea Britanie era prudentă, iar disputa avea să continue prin alegerile falsificate din Moldova din 1857 și prin negocierile din 1858. Dar mecanismul care permisese Rusiei să domine decisiv Principatele fusese rupt. În 1853, armata țarului trecea Prutul și cei doi domnitori plecau în exil. În 1856, Rusia semna un tratat prin care renunța la protecția sa exclusivă. În ianuarie 1859, moldovenii și muntenii îl alegeau pe același om: Alexandru Ioan Cuza.

Ferdinand a renunțat la femeia pe care o iubea ca să rămână prinț.

În 1891, Lascăr Catargiu i-a spus reginei Elisabeta, care împingea logodna cu Elena Văcărescu: principele o poate lua, dar atunci rămâne simplu particular. Constituția cerea o soție dintr-o casă regală. Ferdinand a ales tronul. Elena a plecat la Paris. Elisabeta a fost trimisă doi ani departe de țară. La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen, Ferdinand s-a cununat de trei ori în aceeași zi — civil, catolic, protestant — cu Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria. El avea 27 de ani. Ea, 17. Maria a scris mai târziu că aproape nu se cunoșteau.

Anii de început n-au fost ușori. Maria i-a spus soțului că e păcat că și-au irosit atâta tinerețe ca să învețe să trăiască împreună. Au ajuns, în cuvintele ei, cei mai buni asociați și cei mai loiali tovarăși, dar viețile li se întâlneau doar în anumite lucruri. El era timid, botanist, tâmplar de meserie. Ea voia loc. Au avut șase copii. În jurul lor au existat alte nume. Barbu Știrbey, administrator al Domeniilor Coroanei din 1913, a devenit omul de care amândoi aveau nevoie. I.G. Duca a scris că, în criza din care a ieșit întregirea, Știrbey a fost, de fapt, adevăratul suveran. Despre Maria, Duca a nuanțat: a avut înrâurire, dar nu ea a luat hotărârile care au dus la întregire.

Pe 10 octombrie 1914, Carol I a murit. Ferdinand a luat coroana într-o Europă deja în război. Casa lui era germană. Soția lui era verișoară primară cu George al V-lea și cu țarul Nicolae. Doi ani România a stat neutră. Maria ura neutralitatea. L-a pregătit pe soț să pună țara înaintea sângelui. La Consiliul de Coroană de la 14/27 august 1916, după lupte interioare din care a ieșit biruitor asupra lui însuși, Ferdinand a spus că dinastia va urma soarta țării, biruitoare cu ea sau învinsă cu ea. Că un rege nu domnește pentru sine, ci pentru popor. Casa de Hohenzollern l-a șters din rândurile ei.

Maria a ieșit din sală și a spus că nimeni dintre cei de acolo nu înțelege cât îl costă. În jurnal a notat cm îl vedea îndoindu-se sub amenințări, rugăminți, apeluri la onoarea de Hohenzollern, în timp ce în propria țară era bănuit de trădare. A transformat Palatul de pe Calea Victoriei în spital. A vizitat răniții aproape zilnic. Familia s-a adăpostit la Buftea, la Știrbey, apoi a fugit la Iași. El a rămas mai aproape de front. Copilul cel mic, Mircea, a murit de tifos la Buftea, în toamna lui 1916. În jurnal, Maria a scris o dată: «Vai, de ce nu sunt eu rege?»

În ianuarie 1918, la Iași, au împlinit 25 de ani de căsătorie. Maria a scris că, ținându-se de mână, au recunoscut că, tocmai din pricina nenorocirilor, au ajuns cei mai fermi prieteni, legați de țară cm rareori le e dat suveranilor. Tratatul impus de Puterile Centrale urma. Ea i-a cerut să nu-și pună numele pe actul morții. El a întârziat ratificarea. În 1919 a trimis-o la Paris, la Conferința de Pace, să folosească verii și prestigiul acolo unde diplomația se lovea de uși.

Pe 15 octombrie 1922 au fost încoronați la Alba Iulia, rege și regină ai României Mari. În 1926, aflat în Franța, Ferdinand a vrut s-o revadă pe Elena Văcărescu. S-au întâlnit o dată. El a murit pe 20 iulie 1927. Ea, pe 18 iulie 1938. În 1893 s-au luat fără să se cunoască. În 1916 au mers împreună împotriva casei lui.