Arta de a crea povesti

Zilele în care nu am chef de nimic spun mai multe despre mine decât cele în care sunt bine.

Nu știu exact cm să încep, asa că o să dau curs liber imaginației.

Cam așa arată zilele în care nu am chef de nimic.

- apar la suprafață oboseala, frustrarea și critica.
Da, critica… acea voce mai sensibilă care vine și îmi șoptește:
„Tu nici azi nu faci nimic?”
„Chiar nici două rânduri nu scrii?”

Și răspund mereu pe un ton dur, ca și cm aș vrea să mă conving singură că nu e adevărat.
Dar undeva, în interior, știu că vocea asta nu apare din senin.
Apare din experiențele trecute, din comparații, din așteptări.

- in astfel de zile , evadez.
Intr-o visare usoara.
Cu ochii deschiși.

Uneori mă gândesc că evadarea asta e singurul lucru care mă mai ține pe linia de plutire.
Că mă ajută să nu cad.
Sau poate doar să amân căderea.

Dar poate că nu e chiar așa.

Poate că zilele astea nu sunt pierdute.
Poate că sunt singurele în care mă aud cu adevărat.

Sunt undeva între două lumi.
Între cine sunt și cine aș putea fi.

Sunt un întreg, plin de emoții și dorințe,
și totuși, în același timp, mă simt un gol
fără direcție clară, fără un loc în care să aparțin cu adevărat.

Sunt bine și nu prea.
Sunt aici și nicăieri.

Tot ce cred că aș putea fi pare departe,
ca un loc cald, undeva lângă ocean,
unde timpul curge altfel și lucrurile au sens.

Dar aici…
aici e zgomot.
aici e grabă.
aici e mult haos și prea puțin din mine.

Și mă întreb:

Cât de departe este, de fapt, locul acela?
Și cât de departe sunt eu de mine?

⸻

Uneori nu e vorba că nu știm ce vrem.
Ci că încă nu am ajuns acolo unde suntem noi, cu adevărat.

Are we all orphans in this world?

I sometimes think we are all orphans in this world, because there are parts of me that grew up alone and at a very young age.
Yes we come into this world through others but we grow by separating from them. At some point we realize nobody can live our life for us and this can feel like abandonment.
We can feel orphans in many ways even if we have families, homes, histories, when we face moments that no one can fully understand and carry , moments of pain that cant be delegated , choices that are only in our hands , this are literally solitary terrains.
We are existentially alone but interconnected, we create stories, relationships, when our biological family fails us we create new families with friends, mentors, lovers.

We walk our inner path alone but we don’t walk through life alone!

Gandurile si fericirea

Gândurile vin fără să le chemăm.
Se leagă unele de altele, ca un lanț – uneori din aur, alteori din fier.
Dar indiferent din ce sunt făcute, tot lanț rămân.
Trăim în ele fără să ne dăm seama. Le urmăm, le credem, le devenim.
Și, fără să vrem, ne pierdem liniștea în zgomotul lor continuu.
Poate că nu gândurile sunt problema, ci felul în care ne lipim de ele.
Felul în care spunem: „asta sunt eu”.
Dar dacă nu suntem nici corpul, nici mintea?
Dacă suntem doar acel „Eu” simplu, din spatele tuturor lucrurilor?
Un „Eu” care nu are nevoie de definiții.
Care nu suferă și nu se agită.
Care doar este.
Când gândurile se liniștesc, nu rămâne un gol.
Rămâne ceva mai profund decât orice explicație: o stare de libertate.
Fericirea nu apare atunci când obținem ceva.
Apare atunci când, pentru o clipă, nu mai căutăm nimic.
O regăsim în gesturi mici – un zâmbet, o îmbrățișare, o prezență sinceră.
În momentele în care ieșim din noi și ne întoarcem, paradoxal, mai aproape de cine
suntem.
Fericirea nu este ceva ce construim.
Este ceva ce descoperim, atunci când nu mai suntem prizonierii propriilor gânduri.